Mi-e dor

 

Mi-e dor de
emotia pe care o simteam cand alergam prin demolari sa descopar comori… o
bucatica de caramida rosie (dar nu orice fel de caramida rosie, ci de-aia buna
la desenat sotronul pe asfalt), sau o caramida intraga (asta chiar era o comoara
rara) pentru construirea cazematei din parculet, in care strangeam toate
bijuteriile pe care le adunam din demolari: bucatele de marmura, cioburi
colorate, bile, nasturi, pietricele… Cand aveam mai multe de acelasi fel,
faceam schimb intre noi. Astea erau adevaratele comori. In rest, imparteam tot
ce aveam: jucarii, dulciuri , o sticla de suc sau o guma de mestecat (mestecata
deja). Ce scarba? Ce microbi? Doar ne stiam de-o viata!

Colindam
cartierul si imi imaginam ce printese au locuit cu ani in urma in palatele
(casele demolate pe locul carora urma sa se inalte falnic palatul
parlamentului) din care atunci ramasesera doar bucati de caramizi si cioburi de
vitralii. Ma imaginam printesa pierduta printre daramaturi, pierduta dar in
siguranta, pentru ca ma cautau toti supusii parintilor mei, regele si regina.
Si chiar credeam. Pe scara de marmura de la gradinita eram acasa, in palatul
regal. Cred ca in primii sase ani ai vietii mele m-am crezut tot timpul
printesa. Cand am intrat la scoala trecusem de faza cu printesa si devenisem
artista.

Mi-e dor de cei
trei smochini din curte, din care nu intelegeam de ce nu am voie sa culeg
smochinele crude. Ca doar nu le aruncam. Le mancam. Asa, crude. Mie-mi placeau.
Imi placea sa ma joc cu laptele care iesea din ele cand erau crude, pasta aia
alba si lipicioasa care, intr-adevar, avea un gust oribil. Dar daca stiai (si
eu evident stiam) sa cureti bine smochina, in asa fel incat pasta aia sa ramana
pe coaja (sau pe maini), ramanea doar pulpa rozalie care era foarte buna.
Oricum, in perioada aia, aveam o paleta foarte larga de plante comestibile
(flori, lucerna, iarba, frunze, niste noduri de pe ceva buruieni , toate erau
foarte bune).

Cand mergeam vara
la tara in Ardeal, mancam tot macrisul din spatele casei unei matusi. Pana s-a
prins cine ii mananca tot macrisul si m-a rugat sa ii las si ei cateva frunze
pentru ciorba :) )) Aceeasi matusa care face cel mai bun cremsnit pe care l-am
mancat in viata mea. Fi-sa ma ducea in padure si incerca sa ma sperie. Imi
arata caca de caine si imi zicea ca e de lup si se ascundea dupa copaci sa vada
cum reactionez. Imi povestea cum e ea agent secret si a trebuit sa plece in
misiune (cateva minute) si de-aia a disparut… si atunci imi imaginam ca sunt
si eu agent secret si aveam si eu misiunile mele…

Da… mi-e dor…


 

 

Comments are closed.

Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X